Sfântul mucenic Uar

Am citit de curând, la recomandarea unei prietene, cartea medicului si psihologului ortodox K.V. Zorin, De ce suferă copii.

Imagini pentru sufera copii

De acolo am aflat despre despre acest sfânt mucenic și minunea săvârșită de el cu copilul fericitei Cleopatra. Iată fragmentul cu pricina:

Aceasta vaduva credincioasa locuia in Palestina si il cinstea in mod deosebit pe mucenicul Uar. Ea i-a inmormantat trupul pe mosia ei, iar mai tarziu a ridicat o biseri­ca in cinstea lui, unde a pregatit loc pentru sfintele moaste. In ziua stramutarii lor, ea s-a rugat mult mucenicului ca sa-l primeasca sub ocrotirea lui pe unicul ei fiu Ioan, care avea varsta de 12 ani. Copilul trebuia trimis in arma­ta, ca sa-l slujeasca pe imparat. Rugaciunea mamei a fost auzita si mucenicul a devenit cu adevarat ocrotitorul fiului ei, insa… nu in cariera militara.

S-a intamplat ca tot in aceeasi zi, copilul sa se imbolnaveasca pe neasteptate, iar noaptea sa moara. Nedorind sa accepte voia lui Dumnezeu, Cleopatra a cazut in deznadejde atat de mare, incat a ajuns sa-l invinovateasca pe mucenic de moartea fiului si sa-i reproseze. Viata ei ne-o reda dialogul dintre Cleopatra si mucenic, in vers alb:

Mama, indurerata a intrat in biserica si cazand, cu lacrimi, a strigat:

„Iata-ti multumirea, sfìnte,

pentru truda mea

Oare asta-ti este ajutorul?Eu

Ce pentru tine am lasat si sot si

Cu nadejde mare la tine am alergat!

Insa tu mi-ai luat fiul, mi-ai luat nadejdea!

Vai, cine imi va da paine

Cine ma va plange cand voi fi-n mormant?

Ah, mai bine ma stingeam si eu decat sa-l prìvesc

Ca pe o floare vestejita!

Si acum iti cer – da-mi-l inapoi

Sau ma ia pe mine! Ca in tristetea aceasta mare

Nu pot sa traiesc”

Mult se tanguia inima indurerata a mamei. Groaza cauzata de moartea prematura a fiului ei ii intuneca mintea, invinuindu-l pe mucenicul care nu i-a indreptatit sperantele. Obosita si apasata de suferinta, Cleopatra a adormit chiar in mijlocul bisericii. In vis i s-a aratat mucenicul, care il tinea in brate pe fiul ei. Ambii straluceau ca soarele, capetele lor erau impodobite cu cununi minunate, iar hainele lor erau mai albe ca zapada. Cleopatra s-a aruncat la picioarele lor, iar Sfantul Uar i-a spus:

“De ce esti suparata?

Credeai ca pot sa-ti uit eu osteneala

Pe care ai indurat-o in Egipt?

Si crezi ca am uitat eu grija ta

Atunci cand trupu-mi schingiuit

L-ai scos din mijlocul hoiturilor de vite,

Apoi in camara tu l-ai ascuns?…

Cum ai crezut ca nu te-am auzit?

Cum pot sa nu ma rog eu pentru tine?

Intai L-am implorat pe Dumnezeu

Sa ierte pacatele stramosilor tai

Pe langa care tu m-ai asezat; *

Iar dupa aceea l-am chemat pe fiul tau

In slujba Imparatului Ceresc…

Adu-ti aminte, oare nu-mi cereai

Sa primesti ce este placut lui Dumnezeu

Si ce ti-e de folos?

Eu am cerut si Domnul a binecuvantat

Ca fìul tau sa fie ostas ceresc.

Acum el stie unul din cei ce stau

In fata Tronului Dumnezeiesc.

Dar, daca vrei, ti-l dau sa fìe in slujba altui imparat

De vreme ce nu vrei sa fie in slujba

Vesnicului Dumnezeu”.

Iar tanarul din bratele lui Uar

A cuvantat: „Nu, nu, sa n-o asculti

Nu ma intoarce pe pamantul plin de faradelegi

De unde m-ai luat chiar tu.

Nu ma lipsi de langa tine “.

Iar mamei sale el a spus:

„De ce te intristezi si plangi, o, mama?

Eu sunt in slujba imparatului Hristos.

In fata lui eu stau alaturi de ingeri

Iar tu din inaltimi ma chemi in jos! “.

* Pe baza acestei relatari, Bìserica Ortodoxa il cinsteste pe Sf. Mc. Uar ca pe un mare rugator pentru copiii care au murit nebotezati.

Auzind acestea si vazandu-si fiul incununat cu slava cereasca, mama a strigat:

„Daca e asa atunci ia-ma si pe mine!”

„Ai rabdare, i-a raspuns mucenicul. Mosia ta sa o inchini slavei lui Dumnezeu si numai dupa aceea vei veni si tu in locasurile ceresti.”

Vedenia s-a terminat, iar odata cu ea a disparut si dis­perarea Cleopatrei. Dupa inmormantarea copilului, ea a impartit averea saracilor si s-a invrednicit ca in fìecare duminica sa-si vada fiul imbracat in haina ingereasca alaturi de mucenicul Uar. Sapte ani mai tarziu, in 327, sfanta a adormit intru Domnul. Mucenicul Uar, fericita Cleopa­tra si fiul ei, Ioan, sunt pomeniti in ziua de 19 octombrie (stil vechi)/1 noiembrie (stil nou).

Fragmentul din carte este reprodus într-un articol mai amplu de pe http://www.cuvantul-ortodox.ro/suferintele-copiilor-si-caile-lui-dumnezeu/ de unde l-am preluat și eu.

Reclame
Publicat în Minuni, Sfinți | Etichetat , | Lasă un comentariu

Cuviosul Ioan mult pătimitorul

Articol preluat de pe http://paginiortodoxe.tripod.com/vsiul/07-18-cv_ioan.html

Prin multe nevoinţe ni se cade nouă a intra în împărăţia Domnului, zice Sfîntul Pavel, învăţătorul neamurilor. Cu el împreună, tot aşa ne spune şi acest iubit ucenic al lui Iisus, Ioan feciorelnicul, zicînd: Eu sînt Ioan, fratele şi părtaşul vostru în necazuri. Aceeaşi împreună glăsuire este potrivită şi iubitului ucenic al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cel din mînăstirea Pecersca, adică al lui Ioan Feciorelnicul, ce este de neam rusesc şi care se mai numeşte „mult pătimitor”, pentru că a pătimit cu adevărat multe necazuri. El şi-a avut fecioria logodită Mirelui cel ceresc, precum singur şi-a mărturisit viaţa sa cea mult chinuită, fiind aproape de moarte, pentru o nevoie ca aceasta. De multe ori venea la acel cuvios, care se închisese într-un loc strîmt, din peştera Cuviosului Antonie, şi acolo îşi petrecea toată viaţa sa. Un frate ce se lupta cu ispita diavolească spre pofta cea trupească, acela se ruga de sfînt ca să se roage Domnului pentru uşurarea patimii lui.

Cuviosul Ioan îi grăia: „Frate, îmbărbătează-te, că are să ţi se întărească inima. Aşteaptă pe Domnul şi păzeşte căile Lui, că Acela nu te va lăsa în mîinile vrăjmaşilor tăi, nici te va da spre vînare dinţilor lor”. Acel frate i-a răspuns: „Părinte, să mă crezi, că dacă nu-mi vei da uşurare, apoi nu mă voi odihni, ci voi trece din loc în loc”. Cuviosul Ioan i-a zis: „De ce voieşti să te dai spre mîncare vrăjmaşului, şi să te asemeni omului, care stă aproape de prăpastie? La acela venind vrăjmaşul, deodată îl aruncă jos şi căderea lui va fi atît de cumplită, încît nu poate să se mai scoale; iar de vei petrece aici în sfînta mînăstire, vei fi asemenea ca omul ce stă departe de prăpastie. Pe acela, oricît s-ar osteni vrăjmaşul să-l tragă, nu-l va putea să-l înduplece. Astfel, Domnul, prin răbdarea ta, te va scoate din groapa patimilor şi din tina necurăţiei. Dar ascultă-mă frate, să-ţi spun ce mi s-a întîmplat în tinereţile mele. Şi el a început să-şi spună cu de-amănuntul toată viaţa sa astfel.

Cînd am venit în această sfîntă mînăstire Pecersca şi cînd am început a mă osteni după rînduiala sfîntului chip îngeresc şi călugăresc, am pătimit multe ispite de desfrînare şi nu ştiu ce nu răbdam pentru mîntuirea mea. Cîte două şi uneori cîte trei zile petreceam nemîncat, iar de multe ori şi toată săptămîna nu gustam nimic, cu multă sete mă omoram şi privegheam în toate nopţile. Astfel am petrecut trei ani, într-o pătimire rea ca aceea; dar nici aşa n-am aflat odihnă. Atunci m-am dus în peştera Cuviosului Părintelui nostru Antonie şi petreceam ziua şi noaptea, rugîndu-mă lîngă mormîntul lui. Odată am auzit glasul cuviosului către mine: „Ioane, Ioane, ţi se cade să te închizi aici în peşteră şi, prin nevedere şi prin tăcere, să ţi se uşureze războiul. Atunci Domnul te va ajuta cu rugăciunile cuvioşilor Săi.

Drept aceea, eu din ceasul acela m-am închis aici în acest loc strîmt şi chinuitor în care petrec de treizeci de ani şi abia acum cîtăva vreme am aflat odihna, căci toţi anii mă luptam cu patimile şi cu gîndurile cele trupeşti. Eu am petrecut ani cu asprime, mai întîi cu postul şi cu privegherea obosindu-mi trupul; apoi, neştiind ce să fac şi neputînd să rabd războiul cel trupesc, am socotit să vieţuiesc gol şi să pun fiare grele pe trupul meu. Astfel, de atunci pînă acum mă obosesc de răceală şi de roaderea fierului; iar cînd toate acestea nu-mi erau destule, am făcut un alt lucru: am săpat o groapă adîncă pînă la umeri şi, sosind zilele sfîntului post al Paştelui, am intrat în groapă şi mi-am împresurat tot trupul cu ţărînă, încît numai capul şi mîinile le aveam libere. Aşa am petrecut tot postul înghesuit de pămînt, neputînd a mă mişca cu trupul, dar nici aşa n-a încetat pornirea trupească şi aprinderea poftelor; căci vrăjmaşul diavol îmi făcea înfiorări, voind să mă gonească de acolo.

Meşteşugirea acestuia am simţit-o astfel: picioarele mi s-au aprins în fundul gropii, încît şi vinele se zgîrciseră într-însele; oasele trosneau, văpaia ajunsese pînă la pîntece, iar mădularele îmi ardeau. Eu însă nu băgam de seamă acea cumplită durere, ci mă bucuram cu sufletul; căci mi se fereau de întinăciune şi voiam mai bine să ard în focul acela pentru Domnul, decît să ies din groapă, batjocorit de diavol. Tot în acel timp am văzut un balaur foarte înfricoşat şi cumplit, suflînd în văpaie şi arzîndu-mă cu scîntei; acela voia să mă înghită. Lucrul acesta l-a făcut în mai multe zile, voind să mă gonească. Deci, sosind noaptea cea purtătoare de lumină a Învierii lui Hristos, a năvălit deodată asupra mea acel cumplit balaur, mi-a înghiţit capul şi mîinile în gura lui şi mi-a ars părul de pe cap şi din barbă, precum mă vezi acum. Eu, fiind cu capul în gîtul acelui balaur, am strigat din adîncul inimii mele: „Doamne, Dumnezeule, Mîntuitorul meu, pentru ce m-ai lăsat? Miluieşte-mă Stăpîne, că Tu Însuţi eşti iubitor de oameni! Mîntuieşte-mă pe mine păcătosul, Unule fără de păcat, izbăve-şte-mă de spurcăciunea fărădelegilor mele, ca să nu mă leg de lanţurile vicleanului în veci! Mîntuieşte-mă de înghiţirea vrăjmaşului acesta, că răcneşte ca un leu, voind să mă înghită! Ridică puterea Ta şi vino să mă mîntuieşti; fulgeră fulgerul Tău şi-l goneşte, ca să se stingă de la faţa Ta!” Cînd am săvîrşit rugăciunea, îndată a strălucit o lumină dumnezeiască ca fulgerul, şi acel cumplit balaur s-a stins. Cu darul lui Dumnezeu de atunci nu l-am mai văzut.

După aceea am auzit şi glasul Domnului către mine: „Ioane, Ioane, iată ţi s-a trimis ajutor; de acum să iei aminte de tine, ca să nu pătimeşti ceva mai rău în veacul ce va să fie!” Eu, închinîndu-mă, am zis: „Doamne, de ce m-ai lăsat a fi astfel muncit?” Răspuns-a mie, grăindu-mi: „După puterea răbdării tale s-a lăsat asupra ta, ca să te arăţi curat ca aurul; pentru că mai presus de putere, Dumnezeu nu dă ispite omului, ca nu cumva, slăbind, să fie batjocorit de şarpele cel viclean, ci ca un Stăpîn înţelept, robilor tari şi puternici le încredinţează lucruri mari şi grele, iar celor neputincioşi şi slabi, proaste şi uşoare. Aşa să înţelegi şi de războiul poftei trupeşti, pentru care tu singur te rogi pentru tine; însă mortului, celui ce este lîngă tine, să te rogi ca să te uşurezi de patima desfrînării; căci acesta a făcut mai mult decît Iosif şi poate să ajute celor ce pătimesc foarte tare de o patimă ca aceasta”. Eu, neştiind numele unui mort ca acela, am început a striga: „Doamne, miluieşte-mă cu rugăciunile acestui cuvios! Apoi m-am înştiinţat că acela era Moise ungurul. Atunci a venit spre mine o lumină negrăită, în care sînt şi acum, netrebuindu-mi lumînare ziua şi noaptea. Asemenea şi toţi cei ce vin la mine, se satură de o lumină ca aceasta şi văd la arătare mîngîierea mea, care m-a luminat în noaptea Învierii, pentru nădejdea luminii ce va să fie”.

Astfel, Cuviosul Părintele nostru Ioan, sfîrşindu-şi mărtu-risirea mult chinuitei sale vieţi, s-a întors spre cel pătimaş şi i-a mai zis: „Dar noi, frate, singuri ne-am pironit mintea spre iubirea trupească; de aceea Dumnezeu trimite patimi asupra noastră cu dreapta Sa judecată, fiindcă niciodată n-am făcut roade vrednice de pocăinţă. Deci, frate, îţi zic aceasta: să ne rugăm Cuviosului Moise, că el îţi va ajuta ţie! Atunci s-a rugat împreună cu pătimaşul şi, luînd un os din moaştele Cuviosului Moise, l-a dat lui zicînd: „Lipeşte acest os pe trupul tău”. El, făcînd aceasta, a simţit îndată că i s-a stins aprinderea, i-a încetat săltarea şi i s-au omorît toate patimile desfrînării în trupul lui; şi de atunci nu i se mai făcea lui supărare.

Deci sfîntul şi pătimaşul au dat laudă lui Dumnezeu, că l-au preamărit în viaţa sa prin curăţie. Apoi Cuviosul Părintele nostru Ioan, în puţină vreme după mărturisirea chinurilor sale celor multe, în 18 zile ale lunii iulie, şi-a dat duhul în mîinile Domnului, ca să împărăţească cu El. Sfintele lui moaşte, care izvorăsc tămăduiri, stau şi pînă acum nemişcate, ca un stîlp de tărie în faţa vrăjmaşului, acolo unde mai înainte s-a îngropat singur pînă la umeri, pe cînd se nevoia.

Cu rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Ioan, al cărui cinstit trup, ca al celui ce a biruit patima trupească prin multă chinuire, s-a făcut stîlp în casa lui Dumnezeu, să ne fie şi nouă a ne povăţui pe pămîntul ceresc cel făgăduit, ca şi cu o lumină şi o umbrire a stîlpului care este aproape de Moise. În acele locuri care sînt vrednice celor de la piept – adică pruncilor, nu altora, ci ca celui de la pieptul lui Hristos, aşa şi acestui feciorelnic Ioan, adică cu darul şi cu slava Celui în Treime slăvit, Căruia se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Publicat în Sfinți, Virtuți | Lasă un comentariu

Părintele Serafim Bădila despre vremurile lui Antihrist

Cuvântul părintelui ieromonah Serafim Bădilă,duhovnicul Mănăstirii „Înălţarea Sfintei Cruci” din Căşiel, județul Cluj, despre vremurile lui Antihrist

Publicat în Predici, cărți, conferințe | Etichetat , | Lasă un comentariu

Moartea, poartă spre veșnicie?

Sursă: Moartea, poartă spre veșnicie?

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Părinții bisericii despre rugăciune

De multe ori ne vine greu să ne concentrăm atenția la rugăciune. Pentru a nu cădea în deznădejde de mare folos sunt povețele și învățăturile Părinților Bisericii despre rugăciune, cuprinse în cărți apărute și la noi, printre care și cele de mai jos.

Cuviosul Paisie Aghioritul Vol. 6 – Despre rugaciune

Pentru Staretul Paisie rugaciunea este marea posibilitate pe care ne-a dat-o Dumnezeu sa comunicam cu El, sa-I cerem ajutorul.  Pe Staret il durea cand ii vedea pe oameni ca se chinuiesc, nevoindu-se „cu prea putinele lor puteri omenesti”, in timp ce ar fi putut sa ceara ajutorul lui Dumnezeu, Care „poate trimite nu numai puterea dumnezeiasca, ci multime de puteri dumnezeiesti.  Si atunci ajutorul Lui nu se va numi numai ajutor dumnezeiesc, ci minune a lui Dumnezeu”.  De aceea insista ca trebuie sa simtim rugaciunea ca pe o necesitate si se straduia sa-i ajute pe cei care inca nu stiau sa se roage, „sa puna inceput bun si inima lor sa porneasca lucrand rugaciunea”.  Pe cei care dobandisera obisnuinta buna a rugaciunii, ii intarea sa se roage cu mai multa marinimie si cu mai multa caldura.  Insa tuturor le recomanda pocainta si smerenia, ca principale conditii pentru comuniunea cu Dumnezeu.

Despre_rugaciune

Disponibilă la http://www.evanghelismos.ro/carte/1307/vol_6_despre_rugaciune


 

Teofan Zavoratul, sf. – Știința rugăciunii

Învatam sa ne rugam dupa cartile de rugaciuni, rugându‑ne prin mijlocirea rugaciunilor gata facute, predanisite noua de catre Domnul si de catre Sfintii Parinti care au sporit în rugaciune. Nu trebuie sa ne oprim însa aici: trebuie sa tindem înainte si, dupa ce am învatat sa ne întoarcem cu mintea si cu inima catre Dumnezeu având ajutor din afara, trebuie sa facem experiente si ale propriei înaltari catre Dumnezeu, sa ajungem la aceea ca sufletul singur, cu spusele sale, sa intre în împreuna‑vorbire cu Dumnezeu prin rugaciune, singur sa se înalte catre Dânsul si sa‑I descopere si sa‑I marturiseasca ce e în el si ce doreste el. Si cu asta trebuie deprins sufletul. (Sfântul Teofan Zavorâtul)

Stiinta_rugaciunii

Disponibilă la http://www.librariasophia.ro/carti-stiinta-rugaciunii-teofan-zavoratul,-sf.-so-3132.html


 

Antonie de Suroj, mitrop. – Școala rugăciunii

Lucrarea Mitropolitului Antonie de Suroj nu se refera la justificarea sau explicarea rugaciunii dintr-o perspectiva speculativa, ci, dimpotriva, isi propune sa prezinte ce anume trebuie sa stie si sa faca cel ce doreste sa se roage. „Scoala rugaciunii” se adreseaza in primul rand incepatorilor, si nu celor care nazuiesc la rugaciunea mistica sau la stari de inalta desavarsire.

scoala_rugaciunii

Disponibilă la http://www.librariasophia.ro/carti-Scoala-rugaciunii-Antonie-de-Suroj-mitrop.-so-1124.html

 

Publicat în Cărți de căpătâi | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Calea creștinului

Calea creștinului este în felul următor.

La început omul este atras de Dumnezeu cu Harul Său. După ce este deja atras, atunci începe lunga perioadă de încercare. Este pusă la încercare libertatea omului și încrederea sa în Dumnezeu, care este pusă la o probă „dură”.

La început cererile către Dumnezeu, mici sau mari, chiar și rugămințile ce abia sunt formulate, sunt împlinite de obicei de Către Dumnezeu într-un mod grabnic și minunat.

Însă atunci când vine perioada de încercare, atunci toate se schimbă și parcă cerul se închide și devine surd la toate rugămințile. Pentru creștinul înflăcărat toate în viața sa se fac cu greutate. Comportamentul oamenilor față de el se înrăutățește, încetează să-l mai cinstească. Ceea ce îngăduie la alții, la el nu îngăduie, munca sa este plătită, aproape totdeauna, cu mai puțin decât se cuvine, trupul său este predispus cu ușurință bolilor. Natura, oamenii, toate se întorc împotriva sa.

Cu toate că harismele sale firești nu sunt mai prejos decât harismele celorlalți, nu află condiții favorabile să le folosească. Pe lângă acestea, suferă multe atacuri de la puterile demonice, iar punctul culminant este nesuferita mâhnire pricinuită de dumnezeiasca părăsire. Atunci pătimirea (πάθος) sa ajunge la culme, pentru că omul în întregime este rănit pe toate planurile existenței sale.

Dumnezeu îl părăsește pe om? Este cu putință aceasta?

Și totuși, în locul trăirii apropierii lui Dumnezeu, vine în suflet sentimentul că Acela este infinit, inaccesibil, departe, dincolo de lumea astrală și toate invocările adresate Lui se pierd în imensitatea lumii spațiale. Sufletul își intensifică lăuntric strigătul său către El, dar nu vede încă nici ajutor, nici luare-aminte. Atunci toate devin împovărătoare.

Toate se izbutesc cu o osteneală nespus de mare. Viața se umple de chinuri și în om se naște simțământul că asupra sa lovește blestemul și mânia lui Dumnezeu.

Dar când vor trece aceste încercări, atunci va vedea cum purtarea de grijă minunată a lui Dumnezeu l-a păzit cu mare grijă în toate aspectele vieții sale.

Experiența milenară, care se predă din generație în generație, spune că atunci când Dumnezeu va vedea credința sufletului nevoitorului pe care o are pentru El, așa cum a văzut credința lui Iov, îl va povățui prin abisuri și la înălțimi, care nu sunt accesibile altora.

Cu cât mai deplină și mai puternică este credința și încrederea omului în Dumnezeu, cu atât mai mare este și măsura încercărilor, precum și deplinătatea experienței, care poate ajunge la o mare măsură.

Atunci i se arată limpede că a ajuns la limitele peste care nu poate trece omul.

(sursa: http://marturieathonita.ro/increderea-noastra-in-dumnezeu-este-probata-cu-asprime/)

Publicat în Credință și fapte | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Kalist monahul

Publicat în Credință și fapte | Lasă un comentariu